Rezumarea primului mesaj :

Orele tocmai ce se terminaseră, dar cum destule examene urmau, avea nevoie de puţin ajutor la câteva materii. Ea nu credea aşa, bineînţeles, dar părinţii ei au zis că ar trebui să înveţe mai mult, iar cum Jaein este o fată ascultătoare, aşa a şi făcut. Până la urmă, îi plăcea să înveţe, deci nu o deranja să stea mai mult la şcoală. Oricum nu avea cu cine să iasă, pentru că nu avea niciun prieten sau prietenă şi decât să stea în casă, mai bine stă aici, la liceu.
Era îmbrăcată în uniforma liceului care era constituită dintr-o fustă scurtă şi o cămaşă albă fără mâneci lungi. Îi plăcea uniforma, doar că ura fusta aia cretină şi trebuia să aibe grijă de fiecare dată să nu se uite cineva pe sub ea când se lasă mai în jos să îşi ia ceva de pe podea, sau mai ştiu eu ce. Liceul ăsta era plin de perverşi care o speriau pe Jaein mai rău decât ar trebui.
Intră în clasă, cu căştile de la iPod în urechi, ascultând melodia 'Run' de la Epik High. Adorase melodia asta de mult timp şi încă o ascultă în disperare.
În clasă nu era nimeni, nici profesorul nu venise. Sau profesoara. Încă nu ştia cine o va medita, dar nu prea îi păsa ei atâta timp cât venea cineva.
S-a aşezat în prima bancă, trăgând un alt scaun mai lângă ea pentru a-şi întinde picioarele subţirele şi fine deasupra lui. Nu ar fi făcut aşa ceva dacă era profesoara/profesorul în clasă, fiindcă, Jaein este educată şi nu vrea să ţipe cineva la ea. Chiar dacă nu arată cum se simte, şi pare dură, de fapt este foarte dulce şi vulnerabilă.

Acum, când trebuia să se bucure de timpul cu Shin Yu, ea ce făcea? Plângea atât de tare încât credea că va muri şi ea imediat după asta. Nu se gândise până acum cum va reacţiona când mama ei va muri. Nu credea că va rămâne fără mamă atât de repede. Pentru ea, şaisprezece ani, încă este o vârstă fragedă. Cum putea trăi ea doar cu un părinte? Iar tatăl său? Se descurcă singur? Părea destul de calm la telefon, deşi Jaein ştia foarte bine că şi el plângea. Normal că plângea. Erau căsătoriţi de mulţi ani. Jaein ar plânge dacă s-ar întâmpla ceva între Shin Yu şi ea, şi sunt împreună doar de două zile. Deci, încă se întreabă cum va reuşi tatăl său să stea singur. Ar trebui să se întoarcă Jaein în Daegu? Sau să-l cheme pe tatăl său în Seoul? Ar fi fost mult mai potrivită a doua variantă; aşa putea să stea şi ea mai aproape de Shin Yu. Nu dorea să piardă o a doua persoană importantă din viaţa ei. Însă, el va reuşi să o ajute pe fată să treacă peste această mare pierdere? Cel mai probabil, nu. Şi totul se va da peste cap, Jaein ajungând să fie singură. Ştia bine că se va întâmpla asta şi îi era frică.
În scurt timp apăruse şi el lângă ea, strângând-o în braţe. Îi plăcea că el nu începuse să zică ceva, doar o ţinea în braţe. Îmbrăţişarea aia o ajuta cu multe.
Îşi împinse ursuleţii şi pernele, ducându-şi braţele în jurul său. A continuat să plângă, având o expresie serioasă pe faţă. Pur şi simplu dorea să se oprească din plâns, dar lacrimile îi curgeau în continuare.
După minute bune, se ridică ducându-se către bucătărie. Îi era foame, şi ei i se făcea rău dacă nu mânca într-o zi. S-a aşezat pe scaun, luându-şi furculiţa între degete, începând să mănânce lacrimile continuând să-i curgă pe obraji. Şi le şterse cu cealaltă mână, mâncând lent. A mâncat puţin dar simţea că nu mai poate mânca mai mult de atât. Stomacul parcă i se strânse şi împinse farfuria mai înspre mijlocul mesei. Ştia că de azi în colo va refuza să mănânce sau să iasă din casă. Plus, trebuia să meargă la Daegu cât mai repede posibil.
Îşi trase genunchii la piept în timp ce stătea pe scaun şi privi înainte, în gol. Ce putea să facă? Să-l roage pe Shin Yu să o ducă în Daegu? Nu, nu putea. El trebuie să rămână aici şi să se ducă la liceu. Nu dorea să fie dat afară din cauza ei.
Oficial, Jaein intrase în depresie. Iar mâine, va pleca înspre Daegu. Fără să îl anunţe pe Shin Yu, altfel ar fi opri-o probabil, sau s-ar oferi să o ducă el.
"Shin oppa..." începu ea, vocea nefiindu-i la fel de fericită ca înainte. "Vei rămâne alături de mine în continuare, nu?" întrebă, doar pentru a fi sigură dacă el o va părăsi în timp, sau va uita de ea cât va rămâne în Daegu. Nu va sta mult oricum acolo. Doar pentru înmormântare şi atât. Dar nu va mai vorbi atât de des, sau să râdă la fel de mult cum obişnuia.

Nu putea s-o opreasca din plans, daca ii spunea ceva incepea probabil si mai rau sa planga, asa ca tacu, era cel mai bine. O urma in bucatarie asezandu-se si el la masa, insa nu se atinse nici macar de farfurie. O privea pe fata ingrijorat, nu stia ce poate sa spuna, nu-si gasea cuvintele, ii era frica de pasurile gresite pe care le putea facea acum, la inceput. Sigur, pierderea mamei ei avea sa le destrame putin relatia, insa el avea sa stea pe capul ei pana ii pierea dragostea fata de ea. Ridica o spranceana cand ii auzi intrebarea, dar ea ce credea c-o sa plece de acolo? Doar din cauza asta? Avea nevoie de afectiune acum, stia cum e sa te simti singur dintrodata. Trase scaunul mai aproape de fata si o imbratisa din nou.
"Normal prostuto, se numeste dragoste, si eu chiar am sentimentul asta pentru tine, voi fi aici, orice s-ar intampla." spuse incet si calm, mai mult pentru a o linisti pe fata si desigur pentru a nu-i striga in ureche.. Se indeparta putin de ea si se intoarse pe scaunul lui.
"A drop in the ocean
A change in the weather
I was praying that you and me might end up together
It's like wishing for rain as I stand in the desert
But I'm holding you closer than most,
Cause you are my heaven.
" incepuse sa-i cante refrenul unei melodi lente, sperand ca asta o va calma cat de cat

Nu, Shin Yu, nu e bine ce faci. Nu cânta astfel de melodii când ea e cu moralul la pământ. Asta nu a făcut-o decât să plângă şi mai mult, şi aproape că ajunse să se îmbrăţişeze singură. De ce se îmbrăţişa singură când Shin Yu era acolo?
Replica lui de mai devreme chiar o făcea să creadă că el va rămâne alături de ea mereu. El era aşa sigur de asta? Bine atunci, să vedem dacă va mai zice asta şi când îi va vedea latura depresivă a lui Jaein. Nu îi văzuse încă latura completă a laturii ei depresive, deci încă mai erau câte ceva de cunoscut. Îşi ridică privirea către el, încercând a afişa un zâmbet, dar nu reuşi să facă asta. Probabil zâmbetul îi fusese furat pentru tot restul vieţii, acum că mama ei nu era aproape de ea. Chiar dacă de mică a fost mai ataşată de tatăl ei, ţinea la fel de mult şi la mama sa. Şi ştia că şi mama ei ţinea la Jaein, chiar dacă nu spunea asta prea des. De fapt, nici tatăl ei nu îi spunea prea des că o iubea. Şi nici Jaein. Asta până când a fost răpită. De atunci au devenit cei mai uniţi şi totul era frumos. Acum... acum Jaein simţea că o parte mare din inima sa căzuse, spărgându-se în bucăţi mici. A mai rămas doar cu amintiri, unele frumoase, altele nu. Poze, amintiri şi scrisorile sau mesajele pe care mama ei i le trimitea zilnic, asigurându-se că mănâncă şi că nu s-a luat nimeni de ea. O să îi fie dor de vorbele ei frumoase şi îmbrăţişările ei.
S-a ridicat de pe scaunul său, ducându-se înspre tânăr şi se aşeză deasupra sa, cu braţele în jurul gâtului lui. "I love you" îi şopti la ureche, neavând forţa necesară pentru a scoate altfel de sunete mai puternice. Îi era greu până să şi vorbească, acum că vocea sa era şi cât de cât răguşită de la atâta plâns şi o durea şi în gât.
În clipa următoare,râsul tatălui său se auzise din nou. Ori o suna, ori îi trimise un mesaj. Se ridică instantaneu şi îşi luă telefonul în mână care spre bucuria sa mergea şi citi:

Jaein-ah, nu e nevoie să vii în Daegu. Am înmormântat-o deja de câteva zile, dar nu ştiam cum să îţi spun. Sper că nu eşti prea tristă, şi nu deveni depresivă din nou. Ai grijă de tine,
Appa

A rămas şocată. Cum putea să-i facă tatăl ei asta? Nu o văzuse pe mama sa de o lună! Şi nici măcar pe ultimul drum nu putea să o vadă, sau ce? ...Dar era mult mai bine aşa. Sigur leşina dacă o vedea. A lăsat telefonul pe masă şi îşi şterse obrajii care în sfârşit nu mai erau atât de umezi. Deja începuse să se obişnuiască cu ideea, şi încerca să nu mai plângă. Nu de alta, dar o durea deja capul.
"Păi cred că încep să mă obişnuiesc cu ideea... " spuse ea şi înghiţi în sec, clipind de câteva ori. O usturau ochii, şi mai erau şi roşii. "Ar trebui să vin mâine la liceu, sau nu?"

Da, inrautatise lucrurile, stia ca trebuie sa taca, ii cerea cineva mai mult decat sa-si tina gura inchisa? Nu! Linistea se asternu pentru mult timp intre cei doi si se parea ca si el picase destul de rau pe ganduri, i se facuse si dor de mama lui, n-o mai vazuse de foarte mult timp, aproximativ 10-11 ani, intotdeauna simtise ca-i lipeste ceva, dar mai ales sora sa cu care se intelegea perfect cand era mic, ofta lung, ii era dor de copilarile, era ciudat ca-i venea sa planga, dar se abtinu oricum, macar el trebuia sa fie puternic.
Ridica nedumeri capul cand fata ii spuse ca-l iubeste. O imbratisa, insa nu pentru mult timp caci fata primi un mesaj, era curios, oare ce scria de devenise mult mai trista? Nu avea curajul s-o intrebe asa ca tacu lasand privirea in jos.
" Nu, n-o sa te misti din pat nici azi, nici maine." spuse scurt ridicandu-si privirea spre ea. Nu avea de gand s-o lase asa, sigur avea sa se distruga singura, el isi pierduse visul din cauza unei prosti legate de parinti, cel mai mare vis al lui se spulberase intre doua cuvinte "divortul parintilor".
"O sa stau cu tine, nu-ti face griji, daca o sa ai nevoie de ceva, o sa fiu aici." spuse incet si o ridica in brate, ridicandu-se apoi si el de pe scaun. Intra cu ea in dormitor si o lasa incet pe pat.
"O sa-ti fac un ceai, sigur o sa te mai calmeze.." a spus incet, nu zambea, nu putea-i spune ca e calm, sau trist, parea doar..foarte, foarte distant, insa nu de fata sau de intamplare, era doar pus pe ganduri si nu realiza nimic.

Lui îi păsa mult de ea, nu-i aşa? Altfel nu se angaja să aibă grijă de ea şi să stea mereu alături. Dar ea avea nevoie de mers la şcoală, trebuia să înveţe. Însă, dacă mergea, reuşea să înveţe ceva? Nu. Reuşea să fie atentă? Nu. Ce folos? Şi de ce ar risca să o vadă alţii că începe să plângă la un moment dat , apoi să o întrebe ce se întâmplă? Nu, nu dorea să se întâmple asta. Nu dorea să arăte tuturor că de fapt este o fată sensibilă şi chiar are şi ea sentimente. Până acum arătase partea dură şi rece, pe când ea este cea mai dulce şi veselă persoană pe care o cunoaşte fiecare dintre ei. E doar foarte bună la actorie, şi poate păcăli pe oricine. Îi era foarte uşor să păcălească o persoană, mai ales că după ce vorbea cu cineva, o ignora pentru tot restul anului. Ea nu venise aici pentru a-şi face prieteni, ci pentru a învăţa cât mai bine pentru a-şi face mândri părinţii, dar acum? Trebuia să-şi facă mândru un singur părinte; tatăl ei. Atât îi mai rămase. Şi la cum îl ştie,din cauza suferinţei, va începe şi el să nu mai mănânce şi se va supune chinurilor groaznice. Chiar nu trebuia să lase să se întâmple asta. El şi Shin îi mai rămase. Trebuia să îi ţină bine alături de ea.
Se trezi dintr-odată în braţele băiatului şi o aşeză pe pat. La început, nu dori să îi dea drumul la braţ, aproape trăgându-l înapoi, dar când auzi că se duce să îi facă un ceai îl lăsă. Chiar avea nevoie de un ceai cald, care să o adoarmă imediat după aceasta. Dorea să adoarmă şi să nu fie nevoită să se mai trezească prea devreme. Şi dacă se va trezi, Shin Yu să fie alături de ea, îmbrăţişând-o. Îmbrăţişările lui probabil erau singurele "vorbe" care o ajutau enorm în acel moment. Se simţea în siguranţă, simţea că lucrurile vor merge bine de acum înainte. O asigura că el nu o va părăsi. Dar ce băiat îşi dorea o fată depresivă care nu va mai zâmbi pentru luni bune? Probabil niciunul. Şi cu siguranţă, dacă el nu o va părăsi, va face Jaein asta. Se va distanţa de el foarte uşor, nedorind a-i da bătăi de cap.
Îşi împinse capul în pernă, ducându-şi mâinile pe ochi. "Fă-mi unul de lămâie, te rog." îi spuse pe un ton calm, dar imediat ce termină de vorbit se întoarse pe burtă şi lacrimile începuseră să îi curgă din nou. Dorea să pară că e mai calmă în faţa lui. Doar în faţa lui. Nu dorea ca el să o vadă plângând aşa de des. Asta era deja a doua oară, şi e destul. Nu era nevoie ca el să ştie că e atât de sensibilă.

Isi privi ceasul telefonului si intra in bucatarie, nu-i venea sa creada ca in astfel de momente grele pentru fata, el se uita la ceas. Puse ibricul cu apa pe foc, apoi astepta ca apa sa se fiarba, in acest timp se aseza la masa proptindu-si capul in palme, nu era bun la vorbe, la cantat sau la altceva care sa ajute in acele momente. Nu stia nimic, el trecuse singur prin toate, dar asta nu insemnase ca a uitat, din contra, si totusi...la fata era mai greu, desi gandul lui era la copilaria sa inloc de a fetei. Era un mare dobitoc, oricum n-avea s-o paraseasca, inca o mai iubea si avea nevoie de ea, spera sa nu se schimbe, oricat de greu iar fi fost avea sa fie cu fata pana dragostea lui pentru ea avea sa dispara.
A luat ibricul de pe foc si il puse pe masa dupacare a adaugat un plic de ceai de lamaie in ea. Spera ca va merge, a adaugat apoi si doua lingurite cu zahar, nu stia daca fata il vrea mai dulce, oricum daca-l voia, el era acolo sa-i indeplineasca ordinele. Amesteca pentru putin timp si turna intr-o cescuta.
Intra foarte incet in camera si lasa cescuta pe noptiera, suferea, da, suferea s-o vada asa pentru ca stia ca nu o are cu ce s-o ajute, nu avea nici o vorba pregatita si inca odata viata ii daduse de inteles ca nu merita pe nimeni, ca trebuie sa traiasca singur, se simtea vinovat de starea fetei si inca rau de tot. Ramase tacut pentru ceva timp.

Nu auzise paşii lui, nici măcar când lăsase cana cu ceai pe noptieră dar îi putea simţi prezenţa, aşa că în mai puţin de două momente îşi şterse lacrimile şi se întoarse cu faţa la el. Se putea observa că plânsese din nou, de asta îşi ferea privirea de a lui şi luă cana de pe noptieră, ducându-şi-o către buzele sale. Frigea, dar ce conta acum?! Nu prea îi păsa că frige, aşa că bău câtva din ceai şi lăsă cana lipită de buzele ei. Îi plăcea aburul să îi vină în faţă, căldura aia o relaxa. Chiar dacă de obicei bea ceaiul de lămâie cu zahăr, acum nu îşi pusese vreo patru-cinci linguriţe, ci îl băuse fără nimic, amar. Când bea ceaiul dulce îi venea să zâmbească şi îşi aducea aminte că atunci când îi era mică bea ceai cu părinţii ei în faţa mesei din living şi spuneau tot felul de poveşti amuzante. Acum aia îi mai lipsea, să se gândească la ce viaţă frumoasă a avut acum câteva minute.
Într-un final, ridică privirea către băiat. Ochii săi arătau cât de inocentă putea fi în acele momente, cât de îndurerată era şi totuşi, parcă îi mulţumea în acelaşi timp. Da, îi mulţumea că îi făcuse ceai, mâncare, o aduse în braţe, o ajutase şi astea toate doar în două zile. Era...minunat. Şi acum totul se va strica, toată fericirea; toate din cauza ei. Dacă el ar şti cât de mult suferă şi din cauza că se gândeşte că ei probabil se vor despărţi, ce va face? O asigura că nu se va întâmpla nimic de genul ăsta sau va sta tăcut, aşa cum face acum? Chiar. De ce stă tăcut? Adică, oricât de mult prefera să o îmbrăţişeze, chiar avea nevoie de un "o să fie bine" din partea lui. Probabil pe el îl va crede cel mai uşor. Nici pe tatăl ei nu l-ar crede, doar pe Shin.
Îşi ridică mâna către a lui, şi când i-o prinse, îl trase lângă ea, pe pat. Îl iubea aşa mult încât inima ei se strângea şi o durea îngrozitor, doar gândindu-se că el ar dispărea din viaţa ei probabil cel mai uşor.
A băut şi ultima picătură de ceai, şi se strâmbă în timp ce lăsă cana pe noptieră. Era atât de amar şi fierbinte, încât îşi putea simţi tot corpul murind de cald şi gâtul o ustura, dar cu toate astea, nu arăta prin niciun fel cum se simte. Încercă să se gândească la altceva. Nu la mama sa, nu la Shin dispărând din viaţa ei. Putea să se prefacă [,] că totul e în regulă, nu-i aşa? Da, da, pu- Nu, nu putea face asta. Cum putea să revină la momentele în care îl săruta pe băiat şi apoi să realizeze că făcuse asta în timp ce mama ei e moartă? Nu, nu e bine asta. Nu putea să facă aşa ceva doar la câteva zile după ce ea a murit. Oare ei i-ar plăcea să o vadă, de sus, cu un profesor? Chiar se întreba ce ar fi zis. Nici măcar nu apucase să îi facă cunoştinţă cu Shin Yu, şi de asta regreta cel mai mult.
Îl privi minute bune, şi dintr-odată îl îmbrăţişă, lăsându-şi capul lângă al lui, continuând ceea ce făcea mai devreme, doar că acum era mult mai aproape şi îl putea admira din plin. Îl iubea atât de mult, nici nu ştia cum a ajuns aşa. Acum chiar putea zice că nu se mai gândea la mama ei, pentru o clipă. Se gândea la Shin, şi nu cum o va părăsi, dar se gândea că ar trebui să se bucure de timpul alături de el. Se gândea că ar trebui să-i mulţumească toată viaţa pentru că o ajutase cu atâtea într-un scurt timp.
Îşi apropie mai mult chipul de al lui, până când buzele lor făcuseră contact, iar ea şi-a dus o mână în jurul său, strângându-l mai aproape de ea.
Ura că e aşa multă tăcere. Dorea să audă ceva, orice, nu conta ce. Aşa că, a decis să îi dea un pupic pe buze. Bine, un pupic, dar nu se îndepărtă de el chiar şi după ce îi dărui pupicul.

Se aseza langa fata pe pat cand aceasta il trase si isi duse o mana dupa gatul ei tragand-o mai aproape. Era bine, pentru moment, erau aproape, deci nu avea sa se intample nimic, asta nu avea sa afecteze relatia lor, spera. Ofta si zambi din coltul gurii la pupicul fetei, insa parca nu avea chef de nimic, si nu in sensul ca era plictisit, se simtea gol, se simtea vinovat in mare parte si voia s-o faca pe fata macar sa zambeasca real, nu fals, ura zambetele false, de ce sa-ti ascunzi sentimentele cand le ai si sunt ale tale?
"Scuze.." a spart tacerea cu un cuvant scurt pronuntat foarte incet.
"Ar trebui sa te incurajez, dar nu cred ca pot sa te mint, mai ales in momentele astea, sper ca ma vei putea ierta intr-o zi ca nu te-am ajutat sa treci peste.." a continuat privind tavanul pierdut, gandurile sale zburau departe, amintirile se amestecau, totul era in ceata. Nu stia ce i se intampla, nu se simtea doar vinovat de starea fetei, se simtea vinovat de relatia lor, sigur fata avea nevoie de altcineva, cineva mai matur care s-o poata incuraja nu sa stea si sa se uite la ea fara sa spuna nimic.

Realizase ceva. De ce să plângă atât de mult? Nu e ca şi cum mama ei ar reînvia, deşi probabil dacă ar face asta, Jaein ar fi cea mai speriată şi ar fugi prin Narnia. Deci, rezultă că ar trebui ca Jaein să se oprească din plâns şi să fie puternică. Avea o viaţă înainte, nu o să şi-o distrugă fiind prea depresivă până în punctul când va face ceva ce îi va opri inima să-i bată. Dacă Shin nu era acum lângă ea, probabil ea în clipa asta îşi lua viaţa, dorind să fie alături de mama sa. Şi cu siguranţă aşa ar face şi tatăl său, dacă Jaein ar dispărea imediat după asta. Astfel, o familie ar fi distrusă şi reunită în ceruri. Suna destul de corect, nu? Măcar aşa puteau fi împreună. Pentru un moment, Jaein se gândise şi la opţiunea asta. Aşa scăpa de durerea din sufletul ei. -scuze- Acest cuvânt scurt şi totuşi plin de înţelesuri răsuna prin încăpere, deşi fu rostit aproape în şoaptă. Îşi cerea scuze? De ce? De ce îi cerea scuze tocmai ei? Îl ascultă atentă, şi în final, ajunse să plângă iar. Nu din cauza mamei ei, ci pentru că el credea că avea nevoie de altcineva care să o facă să treacă peste. "Pabo..." murmură ea în timp ce îşi ştergea lacrimile. Nu avea nevoie de cineva care să spună cât de mult îi e milă de ea. Ea nu accepta mila persoanelor. Era pe lista "Lucruri ce Jaein detestă". "De ce îţi ceri scuze? Tu mă ajuţi să trec peste doar prin îmbrăţişări. Faptele contează mai mult pentru mine şi eu nu accept milă" a continuat ea încercând a-şi calma lacrimile. Mai apoi realizase că de fapt, lacrimile ăstea ce i se scurgeau pe obraji, nu era de tristeţe, ci de fericire, căci el chiar ţinea la ea. În astfel de momente devenea mult mai sensibilă la astfel de vorbe. Îşi astupă ochii cu mâinile şi în tot acest timp, afişă un zâmbet adevărat. Unul care chiar părea că ea se simte bine. Nu era fals, însă... nu era la fel ca toate zâmbetele ei pline de veselie. Dar, era un zâmbet. Nu dorea el să o vadă făcând asta?

O stranse mai aproape de el si zambi la randul sau fara sa-si dea seama, sigur buzele lui vorbeau deja cu ale fetei, doar ca ei nu puteau auzi nimic. Ce copil mic mai era si Shin Yu, se gandea numai la lucruri ce nu existau in realitate. Ii sterse cateva lacrimi si o saruta pe frunte.
"Hai culca-te, ai nevoie de somn.." ii zambi cald inchizand ochii, spera ca asa o va face pe fata sa adoarma daca mai plangea mult obosea, in plus avea nevoie de odihna, el mereu se culca [,] cand isi dadea seama ca viata e nedreapta. Nu avea de gand in acel moment sa adoarma, nu-i era somn, trebuia sa revina la scoala, in afara de fata, avea de meditat si o alta persoana, din cate intelesese de la directoare. Plecase brusc de la scoala, deci sigur cand avea sa se intoarca avea sa fie pedepsit sau i se scadea din salariu. Ofta incercand sa gaseasca alta cale de scapare, trebuia sa stea langa el, nu conta serviciul, dar sesiza ca daca-si pierdea locul de munca actual, nu avea unde sa-si mai gaseasca cu aceeasi suma. Isi gasise cu greu actualul loc de munca si stia ca-i va fi greu, chiar daca fetei ii spunea altceva.

Ştiţi ce e ridicol? Faptul că la şcoală acum câteva ore a spus că trebuie să plece cu Shin pentru o înmormântare. Iar acum, mama ei a murit. Era vina ei? Dacă găsea altă scuză mama ei nu murea? Nah, la ce se tot gândeşte? Mama ei e moartă de câteva zile şi îngropată tot de mai mult timp, deci nu are rost să se gândească la aşa ceva. Dar... poate că acea frază pe care i-o zise profesoarei de engleză trebuia să o facă pe Jaein să realizeze că ceva nu e în regulă. Poate ăsta era un semn sau ceva. Ah, nu-mi zi. Acum are şi puteri supernaturale? E un medium... ceva? Şi-a scuturat capul, crezând că aşa reuşeşte a-şi alunga şi gândurile prosteşti. Clar o luase razna, altfel nu se gândea la aşa ceva. Ce om normal se gândeşte la aşa ceva? Niciun om normal, da, oarecum aţi ghicit? Şi-a dat ochii peste cap şi îşi puse capul pe pieptul băiatului când auzi replica lui. Îi era frică să nu plece, având în vedere că orarul său încă nu se terminase şi el probabil chiar avea nevoie de salariul acela, aşa că, nu se va mira dacă va rămâne singură. Până la urmă, el nu muncea degeaba şi nimeni nu îl plătea pentru că stătea acasă cu Jaein. Şi el, fiind deja un adult, avea nevoie din ce în ce mai mult de banii aceştia. Trebuia să se întreţină singur. Asta era diferenţa dintre ei doi. El era atât de responsabil pentru toate lucrurile ce se întâmplă în jurul său, pe când Jaein primeşte bani de la părinţi pentru a putea trăi normal. Ei bine, Jaein nu va mai depinde de alţii, nici de Shin şi nici de părinţii ei. Îşi va găsi un loc de muncă şi îşi va face banii ei. Abea apoi -probabil- Shin o va considera mai matură decât chiar este.
Şi-a ridicat un picior deasupra tânărului, iar una dintre mâini era unită de a lui. Nu dorea să-l lase să plece fără să o anunţe, aşa că, în caz că el se va hotărî să plece, ea să se trezească. S-ar fi simţit părăsită chiar şi de el dacă ar lăsa-o singură dintr-odată.
S-a ridicat mai sus până când buzele sale îi puteau atinge gâtul lui, şi fruntea îi era lipită de obrazul lui. Îi plăcea să îi simtă respiraţia pe pielea ei, deşi îi trimitea mii de fiori pe şina spinării, încerca să se stăpânească şi să nu reacţioneze într-un mod prea ciudat, sau să înceapă să-l sărute. Normal, ar fi profitat de ocazia asta şi l-ar fi sărutat pe pat. Da, da, weird, dar bineînţeles, nu avea de gând să facă altceva decât să îl sărute.
Adormise ca un bebeluş în braţele mamei sale, şi dintr-odată, un vis, sau mai bine zis coşmar începu să i se redea în mintea sa. Nu îi convenea şi nici plăcea ceea ce vedea. Shin Yu părăsind-o pentru o altă fată. WHAT. Cum avea un obicei de a vorbi prin somn, începu şi acum. Locuia singură, deci nu trebuia să-şi facă griji că o crede cineva nebună. "Nu mă părăsi pentru o altă fată, Shin oppa!" aceste cuvinte sunau mai mult ca un ţipăt, şi o rugăminte faţă de el. Chiar dacă dormea, era conştientă de ceea ce zicea. Ei i se părea că zice asta în somn şi atât, dar... se înşela amarnic.
Era destul de ciudat că ea visa despre Shin Yu când mama sa era moartă, dar... ce putea face? Nu avea control asupra tuturor lucrurilor.
Îl strânse şi mai tare în braţe, lacrimi curgând din nou din ochii săi pe obraji.

Avea sa-si gaseasca un plan altadata, nu putea s-o lase pe fata asa, mai ales ca era un copil, nu putea s-o lase singura. Fara sa-si dea seama adormi si el, nu avea vise, ciudat, desi in fiecare seara avea cosmaruri, acum, mintea sa era limpede, foarte limpede. Era obosit si voia liniste, doar atat, in mintea lui sa nu se mai agite atatea ganduri ce-l faceau sa se simta nefolositor. Se trezi dupa putin timp cand o auzi pe fata vorbind, isi indrepta privirea spre ea si ii sterse cateva lacrimi, strangand-o la randul lu in brate, stia ca probabil asa nu o putea trezi. Isi lipi buzele de ale ei sperand ca asta s-o faca sa se linisteasca sau sa se trezeasca.
Cum putea crede ca avea s-o paraseasca in asa momente? Nu era chiar asa nesimtit, inca avea sentimente pentru ea si ca prima lui relatie, voia s-o faca sa dureze cat mai mult. Isi deslipi buzele de ale fetei dandu-i cateva suvite de par, de pe ochi.

Visul pe care îl avea devenea din ce în ce mai groaznic. Devenea un coşmar în toată regula. Şi totul părea atât de real încât o făcea pe fată să plângă şi mai tare, nu într-un mod prea graţios, cum ar plânge orice fată. Probabil nici dacă era trează ar fi încercat să se oprească, crezând că totul este mai presus de realitate. Era cam aşa: Shin Yu o părăsise pe Jaein pentru o altă fată, mai mare cu vreo doi ani decât ea, şi acea fată o tortura fizic şi psihic în fiecare zi. Îi plăcea să o vadă pe Jaein că suferă mai presus de orice. Îi trimitea poze cu ea şi Shin Yu sărutându-se, îmbrăţişându-se şi când se făcea seară, acea fată venea şi o ameninţa cu un cuţit orice ceva ascuţit ca să nu se apropie de tânăr, sau să scoată vreun cuvânt despre acele fotografii. I le trimitea prin poştă; câteodată erau şi filmuleţe. Se întreba cum de a ajuns să trăiască atât de mizerabil. Ea mergea zilnic la mormântul mamei sale şi tatăl său începuse să ţipe la ea că era vina ei pentru că mama sa a murit, şi chiar îi spuse că este un mare păcat că a făcut aşa o fată ca ea. Uneori o lovea, iar Jaein încă îl iubea şi nu spunea nimic, nu plângea, îl lăsa să îi facă ce vrea. Începuse să creadă că e vina EI că mama sa murise. De ce? Mama sa tot timpul lucra mult mai mult pentru a-i da tot ce îi trebuie tinerei, aşa că probabil din cauza oboselii a murit ea. Din câte înţelesese, mama sa nu dormise pentru trei zile, şi nici nu mâncase. Se deshidratase repede şi devenise foarte slabă, iar Jaein ştia asta. Jaein a încercat să o ajute, dar mama sa fiind mai încăpăţânată decât toate persoanele din jur, nu a acceptat ajutorul ei. Şi astfel a murit de foame, de oboseală şi toate astea din cauza că o iubea PREA mult pe Jaein. Viaţa ei în vis devenise cel mai mare coşmar pe care îl putea avea vreodată. Avea răni, zgârieturi şi vânătăi pe tot corpul. Toată lumea credea că e un fel de criminală, şi aşa îşi primise acele răni, dar nu. Fiecare zgârietură şi vânătaie avea povestea ei, toate legate de părinţii săi.
Toţi o considerau cea mai urâtă fiinţă de pe planetă, văzând-o cu acele răni. Ea îşi acoperea jumătatea chipului cu un fular, purtând mai apoi tot felul de bluze largi cu mâneci lungi cât să nu se vadă nimic. Singurul loc ce îi rămase neatins şi fără răni, erau palmele sale. Ar putea sta zile întregi să le privească fără să se plictisească. Jumătatea cealaltă a chipului său era atât de zgâriată încât arăta ca un monstru dintr-un film horror. Ea, se considera un monstru. De fapt, toţi o considerau aşa. Toată lumea se sperea de ea, iar Shin Yu... El râdea de ea şi o făcea să plângă de fiecare dată, apoi se ducea la actuala sa iubită şi îi povestea cât de amuzant e să facă un monstru să plângă.
Se închisese în casă, neavând nici măcar o sursă de lumină şi geamurile tot timpul erau acoperite cu ceva negru. Nici măcar nu avea oglinzi prea multe în casă, doar două. Una era în baie şi una pe hol. Pe aia de pe hol nici nu ştia de ce o ţine acolo. Urăşte să se vadă în oglindă. Îi este... scârbă de corpul ei. Şi cu toate că tatăl său îi făcuse asta, ea încă îl iubea la fel de mult şi îi zicea asta de fiecare dată când o lovea. Visul ăsta a fost atât de real încât o şi speriase. Credea că chiar se întâmplă asta. Din instinct, îşi atinse cu o mână ambii obraji, dorind să vadă dacă unul e rănit sau ars, dar nimic. Nu simţea nimic. Simţea doar nişte buze asupra alor ei, presându-se într-un mod atât de plăcut încât o liniştise. Lacrimile i se opriseră din curs, însă în vis, ea se întreba cum cineva atât de perfect putea săruta acel monstru. Acea persoană... era măcar umană? Ori era oarbă? „Eşti frumoasă” Acestea au fost cuvintele care bărbatul misterios îi spusese în vis. Era tot negru, şi abea dacă putea vedea cine e, până când el se îndepărta într-o lumină atât de puternică şi realiză cine era. Recunoscuse buzele acelea, gustul lor şi... putea spune clar cine era. Persoana pe care o ura cel mai mult: Shin Yu. Cel care o părăsise şi o făcuse să sufere enorm. „Nu...” murmură fata, deschizându-şi ochii în mai puţin de o secundă. A privit în jur, îşi privi corpul, îl privi pe băiatul de lângă ea. Totul părea prea real, deci trebuia să verifice. Dar nimic din ce visase ea nu era real. Băiatul era lângă ea şi o ţinea în braţe, privind-o cu nişte ochi îngrijoraţi. Îl privi în ochi, părându-i rău că îl făcuse să se simtă ca şi cum el ar fi un tată ce trebuie să îşi protejeze copilul, dar el chiar avea nevoie de aşa ceva. După visul ăsta, îi era frică să meargă la tatăl său şi sincer, îi era frică şi de Shin Yu, deşi acum singura persoană care o calmase era el.
Se rostogoli, ajungând acum asupra lui şi îşi lăsă capul pe pieptul său. Îi plăcea să stea aşa. Îi plăcea să simtă braţele lui pe spatele său, strângând-o aproape de el. Oricât de puţin ar dura asta, ei îi plăcea.
Îşi întinse o mână pe pat, căutând cu degetele telefonul şi în final, îl luă şi apăsă pe un buton pentru a vedea ora. Era aproape patru, asta însemna că nu peste mult timp el trebuia să plece la liceu. Asta o speria. Nu dorea să se întâmple exact ceea ce se întâmplase în acel vis. „Shin... mi-e frică” spuse ea pe un ton aproape şoptit, dar îndeajuns de tare încât ca vocea ei să răsune în încăpere. „Nu mi-a mai fost aşa frică niciodată. Îmi e frică să nu te pierd, Shin.” A continuat ea strângând în pumn tricoul băiatului. Lacrimile încă îi curgeau şi asta din cauza că îi era atât de frică să îl lase să plece. Dacă îl lăsa să plece acum... se va mai întoarce el vreodată? Sau o va părăsi pentru totdeauna? Ştia bine ce ar fi făcut. S-ar fi dus în Daegu, la tatăl său. Şi dacă s-ar întâmpla totul aşa cum s-a întâmplat în vis... atunci ar fi început să se gândească la cât de mizerabilă viaţa îi va fi în continuare. Şi va accepta totul, nu se va opune, nu îşi va lua viaţa. Probabil făcuse ceva rău înainte, şi acum trebuia să plătească într-un mod nu foarte plăcut. Trebuia să trăiască, deşi s-ar considera un monstru şi o persoană blestemată.

O stranse aproape de pieptul sau, era bine ca se trezise, probabil avusese un cosmar ingrozitor de reactionase asa.
Ii era frica, de ce? De cosmar, auzi si continuarea, asa ca o privi putin paralele, punand cap la cap si incercand sa realizeze visul fetei in capul lui. Sa nu-l piarda? Nu avea sa plece oricum, avea sa stea legat de ea toata viata, bine, aproximativ, daca intervenea stresul, plictiseala si timpul intre ei, atunci nu prea avea de ales. Dar in acel moment n-avea de gand s-o lase, nu putea s-o faca sa-i distruga viata.
"N-o sa plec de langa tine, decat atunci cand o sa-mi ceri cu adevarat acest lucru." zambi calduros si o saruta pe frunte. Ii privi ochii rosii de la plans, si incerca sa-si mentina buna dispozitie, ce-i drept, era obosit, si nu se simtea prea bine. I se facuse dintr-odata frig, dar simtea in acelsi timp ca ii i-a foc pielea. Incerca sa nu arate starea proasta in care se aflase, probabil racise, sau mancase ceva prost, nici el nu stia, oricum se simtea tot mai obosit chiar daca dormise ceva timp. Incerca sa-i zambeasca pentru a-i demonstra ca totul va fi bine si nu trebuie sa fie inrgijorata de plecarea lui.

Ştia că asta e un fel de minciună. Creierul său o obliga să nu creadă ceea ce zicea el. Însă... corpul său reacţionase complet diferit. Chipul ei la fel. Devenise dintr-odată o ciudată care gândeşte aiurea şi nu mai are niciun sens nimic. Credea că în curând o va lua razna şi asta doar din cauza acestui vis. Dacă chiar se va întâmpla asta?
Durerea din sufletul său acum era mult mai mare şi drept vorbind, Jaein nu putea face nimic ca să schimbe asta. Nimeni nu putea să facă nimic. Nici Shin Yu, nici Jjangie. Jjangie era singurul său prieten înafară de Shin şi celălalt copil micuţ, dar cum putea un copil de şase-şapte ani să o ajute să treacă peste atâtea lucruri? Bineînţeles, nu putea face asta. Până şi pentru Shin putea fi greu să o facă pe fată să treacă peste, şi el este matur, adult şi probabil cea mai importantă persoană din viaţa ei. Nu dorea să gândească aşa, dar ceva îi spunea să facă asta şi să realizeze că nimic nu e frumos în lumea asta şi că nu trebuie să creadă tot ce îi promite băiatul acum. Dar cum am mai zis, corpul său reacţionase complet diferit de modul în care gândea, şi ajunse acum să se ghemuie în braţele lui, plăcându-i căldura care o primea din partea tânărului. Îi plăcea asta enorm, dar ştia că nici de data asta nu avea şansa de a sta prea mult, pentru că telefonul îi atrase din nou atenţia şi acum chiar era momentul în care el trebuia să plece. Se ridică şi îşi trase tricoul mai în jos, parcă crezând că este încă în vis şi dorea să acopere rănile. Brusc, se duse la o oglindă şi se privi atent. Problema e că nu se vedea aşa cum era de fapt, ci cum arăta ea în vis. A văzut... monstrul şi ciudăţenia din vis care din păcate era ea. Chiar o luase razna, nu? Cu siguranţă da. De ce se vedea aşa? Era destul de greu să înţeleagă ceea ce făcuse pentru a merita să vadă asta. Îşi lăsă privirea în jos, apoi o ridică din nou înspre oglinda de pe hol. Totul revenise la normal acum. Era al naibii de înfricoşător şi Jaein devenea confuză. De ce se întâmplau toate astea? Era un fel de semn sau ceva din partea mamei sale? Nu i se mai întâmplase niciodată să vadă astfel de chestii oribile.
Degetele sale subţiri şi lungi îşi făcuseră drumul către ochii săi, astupându-şi-i cu atenţie. Nu dorea să se rănească singură, acum ochii usturând-o şi erau atât de uscaţi încât o simplă mişcare o făcea să o doară enorm.
S-a îndepărtat înfricoşată şi totuşi atât de hotărâtă de oglindă, către un ursuleţ panda şi scoase de sub el cheia de la apartament, apoi aproape că începuse să alerge spre Shin. Aruncă cheia lângă el pe pat şi îl privi în ochi. „Cred că trebuie să pleci. Y’know... nu ţi-ai terminat încă programul so... E în regulă, nu o să fac nimic prostesc deci poţi pleca. Dacă vrei, întoarce-te când termini. Dacă nu, uhm... e okay. Nu e ca şi cum te oblig să stai cu mine non stop. Ai şi tu o viaţă, una care nu trebuie să ţi-o pierzi mereu alături de mine.” Îi spuse pe un ton slab, lipsit de putere şi se aşeză pe jos lângă uşa de la dormitorul său. Îşi trase picioarele la piept, îmbrăţişându-se singură. Ştia că acum dacă pleca, probabil nu s-ar mai întoarce la ea. Dar ce putea face? Nu avea control asupra lui şi sentimentelor sale. Trebuia să îi accepte orice decizie ar face.
Privirea îi fu atrasă imediat de telefonul său care începu să lumineze într-un mod nu foarte plăcut. Alt mesaj? Dar nu era de la tatăl ei, şi asta o speria. Nimeni nu o mai sunase înafară de părinţii ei. Nicio persoană. Pretty weird, eh? Telefon frumos, scump, care era folosit doar pentru a vorbi cu părinţii ei şi atât. Se ridică de pe jos şi privi ecranul telefonului. Un mesaj fugitiv îi apăru şi în acel moment inima începu să îi bată nebuneşte. Îi era frică, atât de frică încât simţea că picioarele nu mai puteau să o ţină sus. Aproape se trânti pe pat pentru că nu putea să mai stea în picioare şi apăsă ecranul telefonului cu grijă. Numărul era necunoscut, iar asta o speriase şi mai tare. Dacă era o poză sau ceva... Dacă cineva începea să o tortureze imediat după ce va citi mesajul? Însă curiozitatea puse stăpânire pe ea şi odată ce ochii săi coborâseră înspre cuvintele înşirate, îi mări şi rămase într-un complet şoc.

Începe jocul, Kim Jaein.

Joc? Ce joc? Ea nu ştia că începuse un joc. Şi cine era persoana asta? De unde îi ştia numărul, numele? A privit câteva minute ecranul în complet şoc. Nu putea... nu cumva se întâmpla ceea ce visase? Dar, de ce? În fine, faza bună e că tatăl său nu îi putea face niciun rău acum, având în vedere că el era în Daegu, nu?
Telefonul începu să lumineze rapid, şi nu numai, dar râsul tatălui său care dintr-odată nu mai părea atât de drăguţ se auzi. Acum chiar se speriase. Era un apel şi a stat câteva clipe pe gânduri înainte de a răspunde.
„Yoboseyo?” Vocea fetei tremura uşor şi în capătul celeilalte linii se auzi vocea tatălui său. Well... nu plângea, nu râdea, era calm. „JAEIN!” ţipă el atât de tare încât o făcu pe fată să îndepărteze telefonul de ureche. De ce ţipa? Nu mai părea atât de calm ca la început. Părea... nervos şi simţe că ceva nu era în regulă. Dar sincer, nu dorea să afle ce era cu el. „Da?” a continuat ea, ducându-şi mâna liberă pe obraz şi privirea către Shin. Îi dădea astfel de înţeles că era speriată de moarte şi dintr-odată se auzi vocea bărbatului. „Sunt în Seoul. Trebuie să ne întâlnim acum, neapărat.” Nu, nu, nu, te rog! Orice, dar nu asta. Ce avea să facă acum? Nu putea accepta. Nu dorea să fie lovită de propriul tată şi să fie considerată un monstru, aşa cum se văzuse în vis. A înghiţit în sec şi începu să se gândească la o scuză, sau ceva, care să pară destul de credibilă şi tatăl său să o lase în pace. Ceva pusese stăpânire pe el. Acum câteva ore când o sunase şi îi trimise mesaj era atât de dulce şi îi păsa enorm de mult de Jaein, dar acum parcă totul se schimbase din rău în groaznic de rău. „Nu pot. ...Am ore.” Asta era probabil cea mai credibilă şi bună scuză care îi trecuse în minte. Ştia că tatăl ei când auzea de şcoală lăsa totul baltă şi o lăsa să înveţe. De fapt, orice părinte asiatic face asta. Ei nu sunt mulţumiţi decât dacă copii lor învaţă şi atât. A închis imediat telefonul ce a auzit cum tatăl său continua să ţipe la ea şi ceea ce auzise cel mai dureros a fost: TU eşti de vină pentru moartea mamei tăle. Auzise asta. Îi spusese asta înainte de a închide şi ştia că nu e deloc de bine. Trebuia să se închidă în casă sau altfel cine ştie ce ar fi făcut. Problema era... tatăl său avea cheia de la apartament.

Se ridica din pat privindu-i fugitiv toate miscarile, de ce era asa speriata? Parea nebuna la propriu, si asta i se parea ciudat, adica...serios, era doar un cosmar, si lui i se intamplase asta, dar nu ramasese chiar asa traumatizat, ce Doamne iarta-ma era cu ea? Innebunea sau ce? Oricum, asta nu conta, avea sa fie langa ea chiar daca se schimba radical, nu voia s-o jigneasca, dar nu parea speriata de un cosmar ci de o fapta care traia in imaginatia ei. Nu stia ce sa faca, fata il ametea, toate gesturile, numai intelegea nimic. Isi duse mainile in cap inchizand ochii, insa incepuse sa ameteasca. S-a proptit cu o mana de perete incercand sa-si tina echilibrul. O privi putin speriat cand auzi vocea tatalui ei si minciuna fetei, era speriata si voia s-o ajute, dar daca o tinea in brate nu o ajuta cu nimic, nu? Isi dezlipi palma de perete vrand sa se duca langa ea si s-o linisteasca, insa nu dura mult ca facuse contact cu pamantul, in clipa urmatoare lesinand. Prea mult stres, nu mancase nimic de dimineata, in plus fata era de neinteles, creierul sau simtea ca explodeaza daca se mai gandeste mult s-o ajute, nu stia de ce, dar il innebunea la propriu, chiar asa era. Toate miscarile fetei, vorbele, gesturile il ameteau si il oboseau la culme, chiar daca dormise, oricum nu dormise chiar asa de mult.

Viaţa ei va deveni un complet coşmar începând din clipa asta. Trebuia să facă ceva. Trebuia să se apere şi să nu îl lase pe tatăl său să o găsească, dar cum putea face asta? Atunci îi veni o idee. Va încuia uşa şi va lăsa cheia înăuntru. Aşa nu va putea intra nici dacă dorea. Se ridică rapid, dând să se ducă [,] către uşă, dar dintr-odată se auzi o bufnitură şi întoarse puţin privirea pentru a-l vedea pe Shin pe jos. Ce, ce se întâmplă?! De ce e pe jos? A alunecat? Atunci de ce nu se ridică! Mintea sa o făcea să înnebunească, dacă nu o făcuse deja. Trebuia să se ducă să încuie uşa, sau să se întoarcă la el? Din cauza că a urmărit atât de multe drame, acum se simţea şi cum trebuia să salveze lumea de la moarte! Se simţea ca şi cum ea trebuia să facă totul pentru ca lumea să fie fericită şi totul să devină la normal. De ce nu putea să moară şi ea, eh? De ce nu putea păţi ceva, aşa ar face un gest bun pentru lumea din jur. Şi-aşa nimănui nu-i păsa de ea. Nimeni nu îi va duce dorul dacă va păţi ceva, nu-i aşa? Ar fi varianta Shin, dar... el probabil o crede acum o ciudată, o nebună. Un monstru în devenire.
A luat-o la fugă înspre uşă, şi când puse mâna pe clanţă, uşa se deschise. Oh no. A ajuns deja? NU SE POATE. A început să împingă uşa cu cea mai mare putere a ei şi reuşi să o încuie, lăsând cheia acolo. „Pleacă!” a ţipat ea cât de tare putu. „Şi nu te mai întoarce!” a continuat ea, ştiind că nu va fi ascultată de tatăl ei. Se va întoarce, ştia asta.
Acum trebuia să se întoarcă la Shin care sigur leşinase şi nici nu ştia motivul pentru care făcuse asta. Se lăsase în genunchi lângă el şi începu a-l lovi uşor peste faţă pentru a-l face să se trezească. Apoi se ridică, luând un pahar cu apă rece. Îl stropi cu câteva picături de apă. Nu ştia ce să facă. Nu a fost niciodată nevoită să ajute pe cineva să se trezească dintr-un leşin.
„Shin...!” îl strigă pe nume, mişcându-l într-un mod destul de violet, dar se asigură că nu îl lovise la cap sau în alte părţi. Se chinui să-l ridice măcar în fund şi îl sprijini cu spatele de perete, şi a continuat să facă ceea ce făcea mai devreme. Uneori îi mai dădea câte-o palmă uşoară, sau îl stropea cu apă. Lacrimile îi curseseră din nou într-un mod atât de dureros! De ce toate i se întâmplau ei? Şi de ce acum? De ce când totul era perfect? „Shin, te rog, trezeşte-te!” îl apucă de mână şi îl trase mai înspre ea, îmbrăţişându-l. Părea... părea mort, dar îi bătea inima. Nu se mişca, şi asta o speria enorm.

Era intuneric, liniste si....au~ de ce il dureau obrajii? Si inca rau, cineva il lovea, dar el nu voia sa se trezeasca, era bine acolo, era liniste si uitase totul, se simtea ca un nou nascut, chiar daca nu vedea nici un pic lumina. Enervat la culme de persoana care tot insista s-a decis "sa se trezeasca", asa ca isi deschise nervos ochii, incercand sa se calmeze. O privea pe fata paralel, cine era? Si stai unde era el? Isi intinse bratele ca dupa un somn lung, si isi freca ochii copilaresc, apoi ii mari privind-o pe cea din fata lui, de ce era asa speriata, de ce il privea in halul ala? Se intamplase ceva? Nu avea timp de intrebari si la ce fata avea persoana din fata lui ii era frica sa intrebe cine e.
Auzi bocaniturile in usa si tresari speriat, ce se intampla? Erau atacati sau cum..?
"Ce se intampla?" intreba confuz incercand sa afle misterul din spatele a ceea ce i se intampla. Il durea capul rau asa ca isi duse o mana la locul ce parea lovit si stramba din nas.

Nu credea că va ajunge să se bucure atât de mult să vadă o persoană clipind şi vorbind. Shin Yu o speriase enorm. Nu ştia ce trebuia să facă acum. Se trezise, da, dar trebuia să stea în pat, nu? Trebuia să se odihnească, sau să mănânce... nu ştia exact ce trebuia să facă.
Îşi simţea inima bătându-i enorm de rapid şi îl strânse şi mai tare în braţe. Era atât de bucuroasă că el revenise la normal, dar în acelaşi timp îi părea rău că a fost nevoită să îl lovească peste faţă. În clipele următoare, şi-a lipit buzele de ale lui şi îl sărută pentru scurt timp. „Oh my, Shin! M-ai speriat! Ai leşinat dintr-odată şi... din câte observ te-ai lovit şi la cap iar eu nu ştiu ce să fac!”Se plânse ea, lipindu-se de băiat. Nu ştia acum ce trebuia să facă. Să îi dea de mâncare, sau ce? El trebuia să se plece la liceu. Dar dacă pleca, ea va fi lovită şi probabil el va ajunge să facă mişto de ea. Nu, nu trebuia să-l lase să plece. „Shin, te rog, nu pleca la liceu azi.” Se adresă ea pe un ton rugător şi se putea observa cât de speriată era. Ştia că tatăl său o să o găsească odată şi-odată, dar nu dorea să renunţe aşa repede la toate, mai ales la Shin. Şi, dacă făcea exact opusul cum se întâmpla în vis, asta înseamnă că ea nu va ajunge să fie lovită şi el nu o va părăsi? Ar fi bine să se întâmple aşa.
Îi prinse mâna într-a ei şi i-o strânse uşor, cât să nu-l rănească. Nu îi plăcea să îl vadă aşa. Trebuia să aibă şi ea grijă de el, bineînţeles. Trebuia să îi demonstreze că nu este deloc atât de slabă şi lipsită de puteri. Trebuia să aibă grijă de el, aşa cum el avea de ea.

Fata isi lipi buzele de ale lui, dar il inca era confuz, apoi parca toate memoria ii revenise, continua sa tina mana la locul lovit stramband din buze.
Ii auzi imediat rugamintea fetei, nu, nu avea sa plece, desi nu-si aducea aminte prea multe lucruri, avea sa stea langa ea acum.
"Cine era la usa?" intreba parca picat acum pe planeta si total paralel cu situatia in care se afla. Stia ca cineva a fost la usa fiindca auzise usa, apoi un tipat? Da, sau un strigat, si..si..si..se intamplase ceva rau,nu? Pana afla trebuia sa se comporte tacut, parca pana acum nu a fost tact, nici macar n-o incuraja pe fata cu ceva, doar se uita la ea.
"Esti bine..?" intreba cam tarziu analizand trupul fetei sa vada daca are vreo zgarietura. Nu putea sa fie si el un iubit normal, nu~ Nu putea s-o intrebe dupa ce s-a trezit, nu~ Tare ingijorat mai era el de starea fete, pf...trebuia sa primeasca o bataie buna pentru comportamentul sau, insa nu stia ce poate sa faca sau cum sa se comporte in astfel de situatii.

De ce trebuia să întrebe cine era la uşă? Nu dorea să spună tot ce visase şi că acum totul se întâmpla de-adevăratelea. Ar fi crezut-o nebună, dacă nu deja o credea aşa. Îşi îndoi buza inferioară şi dori să zică adevărul, că este tatăl ei la uşă. Dar cum putea pronunţa cuvântul „tată” când el avea de gând să o lovească şi să îi ruineze viaţa pentru totdeauna?
„Uhm... tatăl meu” a răspuns scurt, punând un accent pe al doilea cuvânt. Probabil acum el se va duce direct către uşă şi o va deschide. De asta îl apucase şi de cealaltă mână, apoi se aşeză asupra lui: pentru a nu-l lăsa să se mişte şi să se ducă înspre uşă. Viaţa sa ar deveni şi mai mizerabilă dacă el s-ar duce să o deschidă.
Apoi auzi următoarea întrebare şi se uită la el cu ochii măriţi. Ce, avea zgârieturi sau ceva? De ce se uita la ea aşa? Îşi privi corpul şi ea şi tot ce putea observa erau zgârieturile şi vânătăile de ieri, dar atât. Nu avea alte zgârieturi. Încă.
„Sunt... bine, da.” S-a gândit câteva clipe înainte să răspundă dacă e bine sau nu. Nu putea zice că nu se simte bine, că are impresia că o ia razna şi se vede rănită, nu? Normal că nu putea face asta. Ar suna mult prea ciudat şi el sigur ar fi dus-o la un spital de nebuni sau ceva de genul. Nu avea nevoie de spital de nebuni, avea nevoie de iubire şi de linişte. Nu asta îşi doreşte toată lumea? Ea ceruse doar iubirea părinţilor şi a lui Shin. Atât. Era chiar atât de mult? Acum singura persoană care ţinea la ea era Shin. Oare şi după ce o va vedea toată rănită, va simţi aceleaşi lucruri pentru ea? Pentru el contează numai aspectul? „Tata m-a acuzat pe mine că mama a murit. A zis că eu sunt de vină şi acum... oh, nu ştiu cum să îţi zic. Faza e că ştiu ce se va întâmpla, okay? El va da peste mine şi mă va lovi, tu mă vei părăsi şi eu mă voi ascunde de toată lumea în spatele hainelor largi şi mari, nedorind ca cineva să-mi vadă rănile. Voi ajunge să trăiesc într-un apartament fără lumină şi totul va fi groaznic. Ştiu, Shin. Par nebună, nu? Dar eu ştiam de dinainte că tatăl meu va veni aici.” Îi spuse în final tot adevărul, bine, doar o mică parte. Mai era partea că el va face mişto de ea, se va da la altă fată şi acea fată o va teroriza mai rău decât o făcuse tatăl ei. În acel moment, se ridicase de pe Shin şi se urcă pe pat, cu picioarele strânse la piept. Acum se aştepta la ce era mai rău. Ori va pleca, ori o va duce la un spital de nebuni.

Tatal ei? Ce cauta acolo? Venise s-o ia in oasul ei natal pentru a o inmormanta pe mama sa? Sau cum..? Nu intelegea, fata era prea secretoasa si el n-o putea ajuta cu nimic daca nu-i spunea ce se intampla . Intr-un final fata ii povesti, insa stia ca nu era chiar tot, caci fata se ferea de el si nu intelegea de ce? De ce facea asta cand el era acolo pentru a o ajuta, pentru a-i da un sprijin, pentru a o proteja,de aceea era acolo, nu asta insemna iubirea? Si daca nu..atunci ce? Ce insemna a iubi pe cineva? El nu intelegea aceste lucruri chiar daca era destul de mare.
Ofta si se aseza langa ea, apoi o imbratisa, numai asta putea sa faca, altceva nu..nu putea sa-i spuna ca are dreptate sau ca se inseala, ca va fi totul bine, nu putea sa-i spuna nimic, n-avea ce sa-i spuna. O credea, ce-i drept, putin paranoica, dar nu avea de gand sa comenteze, desi era ciudat ca o fata de varsta ei sa fie asta, tacu pentru mult timp, si se putea auzi oftatul sau lung din cand in cand. Isi propti capul pe genuchii fetei.
"Va fi bine, okei? Te vei muta la mine daca vrei, o sa asteptam sa se mai insereze si o sa-i spun prietenului meu sa vina sa ne ia, daca vrei poti sa-ti faci cateva bagaje." altceva nu stia ce sa spuna, nu gasea alta solutie, avea s-o tina pe fata langa el si sa o ajute daca avea nevoie.

Ce făcea? O accepta, aşa, nebună? Da, ea se credea nebună deşi ştia că ceea ce zice e adevărat. Dar, se credea nebună pentru că ea deja se vedea rănită şi asta era ciudat în modul de vedere a fetei. Nu trebuia să vadă astea, înţelegea că se vor întâmpla, dar de ce trebuia să aibă vedenii? Era terorizată de cine ştie ce forţă supranaturală iar ea nu putea face nimic să o oprească. Şi devenea frustrant. Îşi ciufuli părul, lăsându-şi mai apoi mâinele să-i atingă chipul. Îşi simţea tenul atât de... schimbat. Era aspru şi mult mai diferit decât de obicei. Aşa simţea obrazul unei persoane arse şi zgâriate? Aşa va avea să trăiască ea de acum în colo? Îşi atinse şi celălalt obraz şi era complet diferit de celălalt. Şi din instinct, când băiatul se aşeză lângă ea, îşi feri obrazul care chipurile era rănit de el. Nu dorea ca el să o vadă aşa şi să fugă, dar problema e că ea începea să nu mai facă mai deloc diferenţa dintre realitate şi imaginaţia ei. Ea putea jura că arăta acum groaznic, dar nu. Încă arăta bine, fără zgârieturi, arsuri şi răni adânci.
Vorbele băiatului erau atât de calme, iar vocea sa o făcea să se trezească la realitatea şi mai dureroasă. Bătăile în uşă se opriseră de mult, dar ştia că el e încă acolo. Îi putea simţi prezenţa tocmai din dormitorul său.
Ideea lui Shin era întradevăr destul de bună, dar putea ea să îşi părăsească apartamentul? Putea să se mute cu cel care o va părăsi şi sigur o va da afară pentru o altă fată? Normal că nu. Dar nici să refuze nu putea. Mai bine era bătută şi aşa nu mai era nevoie să fugă şi să se ferească de „tatăl” ei.
Chipul său acum era lipit de umărul tânărului. Nu ştia ce să facă, sentimentele sale erau complet aiurea şi nu mai aveau niciun sens, iar cuvintele nici nu reuşeau să fie scoase pe gură. În final, a dat din cap în semn că înţelese şi îşi duse braţele în jurul lui, ţinându-l mai aproape de ea.
S-a aşezat deasupra lui, ca mai devreme, şi îşi puse ambele mâini pe umerii săi. Era mai mult decât confortabil să stea deasupra sa. „Dar o să mă părăseşti, Shin. Vei face asta foarte repede, şi nu încerca să negi. Ştiu că vei face asta. Şi ştiu şi pentru cine mă vei părăsi.”

Nega vorbele fetei, nu avea s-o paraseasca pentru nimeni, da, acum chiar era paranoica, ura atunci cand o persoana nu stia de capul ei, adica ura persoanele dezordonate si fata incepuse sa-si piarda rau din luciditate.
"N-o sa te parasesc pentru nici o persoana din lume, o sa te parasesc pentru ceea ce o sa devi, si pentru faptul ca n-o sa am cum sa te schimb la loc." a spus la fel de calm si incet. Da, asa avea sa se intample, deja ura situatia aia, se intreba cum poate fi asa de calm, il durea capul ingozitor si ii venea sa se dea cu el de toti peretii, din cauza nervilor. De ce persoana pe care o gasise incepea sa-l enerveze? De ce nu putea sa fie totul normal? Oricum n-avea sa fie asa apropiata de ea, nu, relatia lor sigur n-avea sa mearga, nu avea de gand s-o lase si sa plece, o va ajuta, insa dupa ce totul avea sa se termine, va incerca sa-i gaseasca pe altcineva fetei. El chiar numai putea suporta, prea mult stres doar in cateva ore. Daca asta insemna sa ai o relatie , se lipsea, numai voia asa ceva.

Se simţea jignită dintr-odată, rănită şi clar nu asta voia să audă de la el. Era dureros, iar el nu-şi putea da seama? Ce fel de băiat era el? Se îndepărtă de el şi îşi privi telefonul care începu să lumineze din nou. Alt mesaj de la „necunoscut”? Se pare că da.

Kim Jaein, ştiu că eşti iubita lui Shin Yu, ai face bine să te pregăteşti pentru că, îţi voi ruina viaţa perfectă alături de el.

Nu se mai speriase, nu mai era în şoc şi cu siguranţă, ştia ceea ce se va întâmpla, iar ea nu putea face nimic pentru a opri asta. Era un fel de blestem, sau ce? Nu înţelegea de ce toate se întâmplă aşa de repede în doar o zi? Şi de ce în ziua asta în care era cu Shin? De ce nu se putea întâmpla când era singură şi să nu-l complice şi pe el?
„Păi, asta-i faza. Că tu mă vei părăsi din cauza la cum voi deveni, şi nu, asta nu înseamnă că voi deveni mult prea rea, sau chestii. Nu mă voi schimba la personalitate, ci la cum arăt, Shin. Şi fata asta pe care o vei medita tu, e una care mă lovise ieri, tu te vei îndrăgosti de ea sau cel puţin asta cred şi... oh. Cred că ar fi mai bine dacă ai pleca, Shin. Pot să am grijă de mine şi aşa nu trebuie să te complic şi pe tine, okay? Ah, şi poţi să încui uşa pe dinafară, dacă vrei. Oricum tatăl meu va intra peste mine şi nu are niciun rost să fug undeva.” A dat din umeri, mult mai calmă acum şi părea că nu-i pasă. Deja se pregătise psihic şi fizic, şi dacă nu ar fi Shin aici, probabil ar deschide uşa tatălui ei şi se va lăsa pradă bărbatului. Simplu. Fără să opună rezistenţă şi să fie lovită şi mai puternic.
Devenea ciudat, iar ea îşi putea da seama cât de mult „adora” situaţia în care se afla. Îşi lăsase privirea în jos, doar pentru ca el să nu îi vadă lacrimile care începuseră să îi curgă pe obraji. Nu se aşteptase ca să fie atât de rănită din cauza lui, dar trebuia să se obişnuiască [,] cu ideea asta şi să treacă peste. Nu era chiar atât de greu, nu?
Dorea să îi ceară un ultim sărut, dar cu siguranţă nu ar fi primit asta, ci în schimb un râset isteric şi ar fi fost lăsată, aşa, baltă. Mai ales după ce îl rugase să plece. Nu dorea să sune ca şi cum nu mai ţinea la el doar pentru ceea ce zise, dar dorea să sune ca şi cum nu voia să-l complice în această situaţie, şi... ceea ce îşi dorea cel mai mult e că voia să-i arăte că era responsabilă.